Răspunsuri la întrebări frecvente

1. De ce se dezacordează și se dereglează mecanic pianul/pianina chiar și atunci când nu este utilizat(ă)?

In principal, din cauza tensiunii (cca. 20.000 kgf) și a presiunii celor aproximativ 230 de corzi de oțel exercitată permanent asupra plăcii de rezonanță. Apoi, din cauza sensibilității instrumentului la variațiile ambientale de temperatură și umiditate generată de proprietățile fizice și mecanice ale diverselor materialelor compozite - lemn, fetru, piele, plastic, alamă, cupru, oțel, fontă, astfel: 

• Lemnul, utilizat la fabricarea pieselor mecanice, a claviaturii și a corpului sonor, este un material higroscopic care se modifică dimensional la variațiile ambientale de umiditate prin umflare-contragere, consecințele acestui proces fizic perpetuu fiind dereglarea mecanismului și modificarea proprietăților acustice ale instrumentului.
• Oțelul, utilizat la confecționarea coardelor, se modifică dimensional la variațiile ambientale de temperatură. Chiar și la numai 2-3 grade diferență în plus sau în minus, dilatarea-contracția modifică tensiunea coardelor și implicit frecvența acestora crescător sau descrescător consecința acestui proces fiind dezacordarea instrumentului. Mai mult decât atât, dilatarea și contracția nu sunt uniforme în toate cele trei registre ale instrumentului (bas, mediu și acut) iar revenirea temperaturii ambientale nu determină și revenirea corzilor la frecvențele inițiale.
• Fetrul și pielea, utilizate pentru generarea sau amortizarea sunetelor produse de coarde sau a zgomotelor produse de piesele mecanice în mișcare, își modifică forma, consistența, textura și volumul prin umflare-contragere, lovire și frecare, ceea ce duce, de asemenea, la dereglarea mecanismului instrumentului și la modificarea proprietăților lui acustice.

Dacă avem în vedere faptul că variațiile de temperatură și umiditate din spatiile închise sunt determinate de condițiile atmosferice, deschiderea ferestrelor, proiectoarele de lumină, instalațiile de ventilație și încălzire sau răcire a aerului, chiar și de respirația persoanelor prezente, înțelegem că asigurarea unei temperaturi și a unei umidități constante în spațiile în care sunt amplasate aceste instrumente (recomandare făcută de toți fabricanții de piane) este un deziderat greu de îndeplinit. In aceste condiții, pentru păstrarea acestor instrumente în condiții optime și a le prelungi durata de exploatare este necesar să ne asigurăm că sunt competent, riguros și minuțios întreținute! 

2. La ce interval de timp trebuie acordat(ă) pianul/ pianina?

In funcție de marcă, vechime, uzură, frecvența și intensitatea utilizării, gen muzical și specificitate repertorială (solicitarea instrumentului este semnificativ mai mică la muzică clasică decât la jazz, la Schubert decât la Șostakovici, ș.a.m.d.) dar și de condițiile ambientale de temperatură și umiditate, necesitatea (re)acordării pianului de studiu sau pianinei poate să apară chiar și după numai 2-3 săptămâni iar la pianul de concert după numai 1-2 ore de utilizare în concert, recital sau repetiție. Practic, instrumentul începe să se dezacordeze "câte un pic", insesizabil la început, imediat după acordare. In urma acestui proces perpetuu de dezacordare, necesitatea (re)acordării instrumentului apare mai devreme sau mai târziu corespunzător celor arătate anterior. 
In aceste condiții, recomandarea generală pe care o fac fabricanții de piane pentru menținerea acordajului într-un oarecare echilibru și evitarea degradării fizice a instrumentelor este de a le acorda cel puțin o dată la șase luni. Evident, instrumentele care sunt utilizate de profesioniști sau în regim intensiv (zilnic) trebuie acordate si revizuite mecanic ori de câte ori este nevoie. 

3. Cat durează acordarea unui pian / unei pianine?

Timpul necesar pentru acordare este de 50-60 de minute în cazul unui instrument acordat cu regularitate și 2-3 ore sau mai mult a unuia neacordat o perioadă îndelungată de timp. Frecvent, separat și independent de acordaj, trebuie rezolvate deficiențele de natură mecanică, unele dintre ele condiționând acordarea de remedierea lor în prealabil. Evident, toate acestea fac ca dimensiunea temporală a intervenției să se extindă. 

4. Cum se "învață" meseria de acordor de piane ?

Deseori mi s-a pus această întrebare. Am constatat că, în general, nu se cunoaște faptul că această meserie include două specializări distincte: constructor-reparator și acordor. Cea de constructor-reparator constituie calificarea de bază și este centrată pe partea tehnică. Poate fi practicată în mod independent de tehnicianul care a dobândit-o, acesta trebuind însă să colaboreze cu un specialist acordor atunci când circumstanțele o cer. Cea de acordor, subsecventă celei de constructor-reparator, constituie ultimul nivel de calificare în domeniu, are caracter sistemic și este centrată pe latura sonor-artistică a instrumentului. 

De regulă, am ales să nu răspund la această întrebare pentru a nu fi suspectat de vanitate. Am remarcat adesea imaginea superficială, reductionist-minimalizatoare, pe care interlocutorul o avea aprioric formată despre această profesie. Aceasta urmare, desigur, a neanțelegerii complexității, caracterului ei pluridisciplinar și necesității existenței unor aptitudini speciale pentru dobândirea și practicarea ei. 

O consecință concretă, expresie pură a acestei viziuni simpliste, cvasi-generalizate la nivel individual și organizațional, o constituie inversarea etapelor în tentativa de "învățare" a acestei meserii. Și anume, prin abordarea directă, facilă, a laturei sonore redusă la acordaj (efectuat cu ajutorul aparatelor electronice cu rol de proteză auditivă), înaintea însușirii cunoștințelor și abilităților tehnice, a deprinderilor motrice și auditive de bază indispensabile. La aceasta contribuie în mare măsură prejudecata larg răspândită conform căreia studiile muzical-instrumentale (atunci când există) formează d.p.d.v auditiv prezumtivul acordor. În realitate, nu numai că sensibilitatea auditivă specifică acordorului are valențe diferite față de cea a muzicianului dar, la primul, la fel de importante și necesare precum sensibilitatea senzorială auditivă intrinsecă sunt și abilitățile tehnice. În esență, în domeniul construcției, reparațiilor și acordării pianelor, domeniu preponderent tehnic, pregătirea muzical-instrumentală poate constitui un avantaj și un impediment deopotrivă. Pentru a ilustra bizareria escamotării etapelor în formarea aspiranțiilor, voi face o analogie cu o ipotetică situație din educația muzical-instrumentală: cum ar fi, de pildă, ca un debutant să înceapă studiul pianului cu concertul pentru pian de Ceaikovski și nu cu Thompson, Czerny, etc.? Posibil ca, după un timp, să poată executa câteva pasaje din concert dar asta înseamnă că este deja pianist? Desigur, nu! De fapt, nici nu poate fi modelat sunetul pianului (acordajul este doar parte a acestui proces) fără o solidă bază tehnică care să facă posibilă înțelegerea "anatomiei" și "fiziologiei" acestui instrument, mașinărie complexă generatoare de sunete. Fără această competență, chiar în condițiile existenței unor abilități auditive specifice excepționale, cel în cauză va realiza, în cel mai bun caz, un acordaj aproximativ, grosier. Cât despre aducerea instrumentului în parametrii lui acustici maximali, nici nu poate fi vorba. 

Răspunsul meu la întrebare este următorul: In esență, meseria de acordor de piane NU SE INVATĂ, NU SE PREDĂ și NU SE "FURĂ"! Componenta definitorie a procesului formativ fiind, în acest caz, efortul individual permanent de autocontrol și autoperfecționare psiho-senzorială, aceasta SE DOBÂNDEȘTE !!! 

Unde?

La locul de muncă, fie pe linia de producție a unui fabricant de piane, fie în departamentul de service al unui dealer de piane relevant care deține în primul rând expertiza tehnică necesară apoi forța economică (generată de vânzări) indispensabilă pentru susținerea acestui departament. 

Cum? 

Aidoma oricărei meserii cu caracter tehnic doar că într-un interval de timp mult mai mare. 

De ce?

Datorită amalgamului de deprinderi motrice și senzoriale, cunoștințe și abilități tehnice care trebuie dobândite (multe dintre ele specifice unor domenii conexe precum fizică-acustică, mecanică, prelucrarea lemnului, metalelor, maselor plastice, etc.). Concret, timp de 10-15 ani, începând cu vârsta de 18-19 ani, tânărul primește îndrumări la locul de muncă, execută 7-8 ore pe zi diverse operațiuni tehnice repetitive (care vor genera deprinderi motrice și auditive), acumulează cunoștințe specifice și experiență; toate acestea vor duce cu timpul (uneori) la reprezentarea mentală anticipativă, intenționată, conștientă și voluntară și la gândirea sistemică, pragul de la care lucrătorul are șansa de a se înscrie pe o traiectorie profesională pe parcursul căreia, în jurul vârstei de 35 de ani, să aibă REVELAȚIA înaltei calificări. Dacă până la această vârstă acesta nu a atins desăvârșirea potențialului auditiv (din perspectiva acordorului) nici nu o va mai face vreodată! 
Practic, o altă posibilitate de a deprinde această meserie NU există! 
In fapt, în oricare altă formulă în afara celor două menționate anterior și în absența unei piețe specifice libere (în care competența să nu fie sugrumată deliberat sau din ignoranță) precum și a unei viziuni de perspectivă a marilor decidenți făuritori de politici și strategii macro nealterată de precaritate, nostalgii sau reflexe centraliste și interese financiare obscure, amatorismul în formarea (și a) specialiștilor acordori este la el acasă!

De aceea, atunci când decideți să cumpărați un instrument second-hand, pentru a-i cunoaște starea tehnică și valoarea de piață dar mai ales pentru a evita neplăcerile ulterioare determinate de costurile unor reparații care pot depăși cu mult valoarea lui de achiziție, este înțelept să apelați la un acordor cu experiență, onest (NU COMERCIANT), pentru o expertiză.